Motto: “ Uite stii cum facem, sa nu mai vorbim niciodata despre asta”
4 luni, 3 sapatamani si 2 zile
Un film de Cristian Mungiu
Am plecat de la filmul lui Mungiu ingandurat si oarecum trist. E foarte bun, chinuitor, dar exceptional. N-am sa fac o cronica, le-ati citit probabil pe toate, dar am sa pornesc de la o scena memorabila. Fata buna se duce in vizita la iubitul sau sa manance din tortul de bezea facut de ma-sa. Atmosfera este atat de “romaneasca” in profunzimea sa incat poate fi ea insasi un scurt metraj de mare succes. Parintii lui sunt niste “intelectuali” din elita. El e medic, prietenii lor au studii superioare si sunt aroganti vorbind despre oamenii simplii. Discutiile lor sunt sfasaietor de banale, de la piureul facut de bunica la nazbatiile fatalaului care-si impartea sandvisul cu muschi tiganesc cu colegii. Fumeaza kent si mananca salata de beuf. Se intampla in 1987, dar e foarte valabil si astazi. In cate familii nu penduleaza discutiile intre ce bagam in burta si ce salariu va avea progenitura care asista plictisit dar respectuos la palavrageala meschina a parintilor. Nici o atentie la detalii, nici o sensibilitate, o traire grosiera, egoista, un miros apasator de oltenesti prajiti, chiftele si muschiulet de porc impanat cu usturoi. Tinerii se retrag in sfarsit in camera lor, unde se produce o discutie aspra despre sarcina, avort, perspective. Fata devine profunda fiind marcata de evenimentele pe care le traise impreuna cu prietena gravida in luna patra sau a cincea care renunta la copil lasandu-se pe mana unui felcer de ocazie. El e un papagal, lipsit de boase, un impotent sufleteste, un sclav care a luat ce era mai rau de la parintii lui. Regizorul stinge lumina in camera, pentru a i face o ultima intrare mamei gospodine, care le aduce tinerilor crema de zahar ars, dojenindu-i: “Da ce stati draga pe intuneric?”
Scena este cheia care explica foarte bine de ce societatea noastra in, 20 de ani de democratie nu a reusit sa progreseze. Asa zisa spuma a societatii, elita de atunci, cei care au preluat conducerea sunt burtosii de azi, preocupati de rasfatul colonului si bunastarea beizadelelor lor, si atat!
Sigur, lucrurile s-au mai schimbat am constinentizat putin si din trairile spiritului, ne-am mai dumirit ca suntem legati de oameni, de pamant, de cer, ca nimic nu este intamplator si ca devenim creatorii propriului destin in functie de alegerile pe care le facem, dar nu e suficient. Orasele mari, parca, s-au mai trezit din somnul greu si plin de parturi al materialismului, dar provincia? Ma gandesc la Moreni, sau Urziceni. In blocurile alea sinistre unde curge apa din ghiuvetele ruginite, iar carpetele cu caprioara care bea apa de izvor acopera crapaturile din zid, in bucatariile mici unde doamna corpolenta in capod si bigudiuri scoate varaza din butoaie mari de plastic cu capac infiletat, generozitatea si delicatetea fata de semeni mai au loc? I
Imi puteti reprosa ca sunt dur, ca nu are nici o importanta contextul exterior, ca lumina Domnului arde in orice fel de incapere. Asa este, dar priviti realitatea din jur. Nici un semn de bunavointa, nici o deschidere. Doar o teribila incrancenare de pastra toate vechiturile prin sertare, de a barfi toata ziua pe toata lumea, de a privi jinduind la telenovele si la Monica cum il saruta de piticutul grizonat. Inghesuiala de la pomeni, ura din ochi, imbulzeala de la administratiile financiare, murdaria din piete, kithul de pe strazi.
Cine scapa din ghetou si da de bani, devine un obez cu limuzina, cu sase randuri de ceafa peste costum, cu aceleasi popice la balconul vilei, cu termopane albe la conacul cumparat de la cine stie proprietar repus in drepturi prea tarziu. Viata materiala a Romnaiei se schimba, devenim mai bogati, mai “occidentali”, insa as vrea sa vad mai multa sensibilitate, mai multa poezie, mai mult finete. M-am plictisit de ghertoi, mitocani si grasane cu coc care chiuie pe la nunti. Vreau sa vad geamuri deschise la mertane care impart bani la batranii din intersectii, mi-ar placea sa vad fete zambitoare si oameni blanzi.
Sa sparga cineva zidurile acestor blocuri cenusii in care ne-am inghetat inimile si ne-am stins lumanarile!
Iertati-ma, simteam nevoia sa ma descarc.Deja ma simt mult mai usor…ca dupa un avort!
(Tango)
