Motto: „ Dumnezu vorbeste prin ochii pictorului, pana poetului si vocea copilului care canta ferict prin curte...”
Intru-cat, pana astazi, desi am terminat o faculate de regie film si un master in domeniu, nu am devenit cineast, ma multumesc cu statutul onest de cinefil, devorator de filme. Am vibrat alaturi de Cristi Puiu, de Mungiu, Namescu dar pana la „Restul e tacere”, al autorului complet de cinema Nae Caranfil, am pastrat un nod in gat vazand umbrele, cenusiul si realismul crud al generatiei noi de semnatari in celuloid. Pentru mine, filmul este in primul rand Lumina si tocmai asta a lipsit din creatiile post decembriste. Mi-era dor de o poveste, bine scrisa, bine jucata si de acel sentiment de plutire pe care t-i le dau operele artistice. Pelicula lui Caramfil e incarcata de „barocul” lui Marquez, are ceva din cromatica lui Umberto Eco si este, fara doar si poate expresia Romaniei frumoase.N-am sa fac o recenzie, au scris altii omagiind sclipirea speciala a lui Nae. In schimb, am sa pornesc de la titlul hamletian, atat de potrivit, atat de profund decupat din peisajul nostru interior. Este o teorie universal-valabila care demonstreaza ca indivudul este trecator, dar artistul devine etern odata cu opera, a carei co-autor este intotdeauna Divinul, asadar suntem pusi inca odata in fata Adevarului. Suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Putem crea lumi, povesti, viata, desigur avem si trista capacitate sa distrugem, sa parjolim sa ucidem, dar in urma noastra raman doar faptele, creatiile. Cu totii scriem in viata asta o poveste cu lumini si umbre cu iubire si ura, cu sublim si oribil, arta nefacand altceva decat sa reaminteasca mereu natura noastra cereasca.Ce pacat, ca de cele mai multe ori uitam sa ne comportam cu generozitatea si grandoarea cu care am fost inzestrati de catre El. Inca ma framanta un sentiment obscur, dupa ce am citit cateva carti despre ororile celui de al doilea razboi mondial. Ura extinsa paroxistic pana la doctrina a facut ca niste oameni sa inventeze mecanisme de exterminare a altor oameni. Un secol intreg de crima, teroare, tradare si pierdere de demnitate, azi, in zorii unui nou mileniu, alte razboaie, alte forme pe care moartea le ia ne-au sapat in suflete camari ale meschinariei.Privesc in jurul meu si vad oameni bogati si nepasatori, saraci inraiti, multa aroganta, putina solidaritate. Unde or fi spiritul cavaleresc de alta data, mecenatul, protectorii artelor frumoase? Praga si-a pastrat istoria, Parisul, Venezia, Roma, Dublin, toata Europa respira cultura, arhitectura, muzica, teatru. Bucurestiul nostru de azi, fara parcuri, fara monumente, plin de sedii de birou si vile chicioase, cu strazi pline de praf si pamant, cu oameni urat imbracati, cu politicieni analfabeti cu „Chirite”, Columbeni si Becali arata ca un targ de mahala de la portile Bizantului. Rar, razbat la suprafata vre-un talent, vreo voce sau un chip purtator de Lumina Divina. Facem pact national pentru educatie, dar vedem pe you tube profesori dezbracati, si violenti, elevi ascultand manele in orele de mate, scolile arata ca niste spelunci, caminele studentesti ca niste ghetouri.Ministrul culturii, compozitor anonim, incaseaza drepturi de autor cat toata opera romana, salariul unui burtos vascos, semidoct si mitocan care doarme in parlament este de 10 ori mai mare decat cel al unui profesor. Niste soareci opariti au furat in toti acesti ani demnitatea artistului, i-au suflat in lumanare, l-au umilit pana la cersetorie. Cativa copii talentati isi scot la licitatie icoanele pictate pe sticla pentru a-si ajuta colegii nevoiasi, in timp ce beizadele presedintelui, premierului, ministrilor isi plimba poponetul in limuzine, isi bronzeaza epiderma pe la Canes si isi umfla colaceii adiposi pe la restaurante si cluburi de lux. Diferentele astea nedrepte de sanse intre cei care au valoare, dar n-au relational si submediocrii nepotisti ne plaseaza oriunde dar nu intr-o Europa a valorilor. Simt ca am un ton cam prea radical pentru aceasta revista, dar m-am enervat putin. Am fost la un spectacol de teatru minunat cu tineri entuziasti, ce verva, cat energie...televizoarele sunt prea mici ca sa-i incapa, in schimb discursul dezarticulat al nu stiu carei pipite cu pretentii politice e comentat pe toate partile. Pai sa nu te apuce bazdacii? Ma gandesc la nefericeirea lui Balzac, la saracia lui Van Gogh, la gropa comuna unde a fost aruncat Mozart, la foamea lui Luchian, la cearcanele atator inventatori si-mi dau seama ca pretul celebritatii post-mortem este aproape intotdeauna greu de platit. In harmalaia asta dezlanata in care tipam cu totii, ne jignim si ne aruncam in fete toate zoaiele unui caracter marunt stau discreti si singuri artistii. Operele lor, inca anonime au deja recenziile facute in Rai. Astept clipa in care ne vom hotari sa readucem Regatul lui Dumnezeu pe pamant.Restul e tacere!
(Tango)
