marți, 19 aprilie 2011

Alchimie Hristica: De la Saul prigonitorul la Pavel apostolul neamurilor



Motto:
Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică.. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc,. negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el.Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă fie că suntem departe de casă.. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”
Pavel:Corinteni (5:1-10)

Logosul cel Viu, Fiul Omului si al lui Dumnezeu, Hristos mantuitorul neamurilor se face cunoscut prin filiatia neintrerupta, apostolica, sau prin revelare directa. Apostolul Pavel este dovada transcedentala a unirii omului trecator cu Hristosul etern. „Nu eu vorbesc acum, Hristos vorbeste in mine” le spune Pavel multimilor surprinse de lumina, harul si pacea revarsata asupra lor din gura celui pe care il cunoscusera drept marele prigonitor al crestinilor. Asemenea talharului de pe cruce, care prin recunoasterea greselilor si smerenie, ajunge cu Hristos in Rai, Saul (cel mare) devine Paul (cel mic), demonstrand prin toata viata sa schimbata, ca-l slujeste pe Hristos.Nascut in Tarsul Ciliciei, din semintia lui Veniamin, neam de iudei, Saul a fost crescut si format in legea lui Moise, devenind ucenicul marelui rabin Gamaliel. In Ierusalimul acelor vremuri incoltiserea deja cuvintele vii ale Mantuitorului si ale apostolilor sai. Viata teologica si filosofica a cetatii era tulburata de certurile, mai mult sau mai putin dogmatice dintre farisei, saduchei si alti carturari ai legii evreiesti. Saul creste si se dezvolta intelectual urandu-i pe crestini, pe care ii considera niste eretici, apartinand unei secte al carui lider fusese rastignit, ca uzurpase puterea Cezarului si mai ales ca se proclamase pe sine Fiul lui Dumnezeu. Interesant este faptul ca Saul era ruda cu un crestin fervent si dedicat care va deveni dupa martiraj Sfantul Mucenic Stefan, dar atunci cand acesta a fost prins si batut cu pietre de catre evrei, acuzat ca strica Legea, nu numai ca nu a intervenit sa-l apere, ba chiar le-a pazit hainele ucigasilor incalziti de efortul depus. Pentru zelul cu care ii vana pe crestini, Saul este insarcinat sa-i prinda si sa-i combata pe toti cei care se inchinau „Omului-Dumnezeu si Dumnezeului-Om”. In scurt timp, ajunge sa fie cunoscut printre crestini ca fiind „Marele prigonitor”! Plecat pe drumul Damascului sa-i readuca la Legea lui Moise pe barbatii si femeile care formau in comuniune Biserica lui Hristos, in timpul imparatului raman Tiberiu, Saul traverseaza o uluitoare revelatie transformatoare, cazand secerat la pamant si auzind din interiorul intunecat al fiintei sale glasul Domnului: „Saule, Saule, pentru ce ma prigonesti?” Orbit si tulburat de dialogul interior pe care l-a purtat cu Iisus, Saul ajunge la Damasc. Acolo se afla si apostolul Anania, caruia i se aratase intr-o viziune mistica, Iisus poruncindu-i sa-l caute pe Saul, care locuia în casa unui om pe nume Iuda, sa-i lumineze ochii lui cei trupesti prin atingere, iar pe cei sufletesti prin Sfîntul Botez. Atunci Anania a raspuns: Doamne, am auzit de la multi despre barbatul acesta, cîte rautati a facut sfintilor Tai în Ierusalim, si chiar aici a venit cu putere sa lege pe toti cei ce cheama numele Tau! Iar Domnul a zis catre dînsul: “Mergi fara de frica, fiindca acesta Îmi este vas ales, ca sa poarte numele Meu înaintea neamurilor, împaratilor si fiilor lui Israil, pentru ca îi voi spune cîte i se cade lui sa patimeasca pentru numele Meu.” Asadar, din acel moment, Saul devine Paul, cunoscut in tot peisajul crestin drept Sfantul Apostol Pavel, propovatuitorul neamurilor si incepe o uriasa opera de raspandire a cuvantului mantuitor al lui Iisus Hristos! Prin focul purificator launtric, Pavel isi arde toata lucrarea intunecata care-l manase pe drumul pierzaniei si inarmat cu armele virtutii, ale dreptatii, ale adevarului si ale pacii porneste la raspandirea Logosului celui Viu! Dupa lungi ani de truda crestina, alaturi de Sfantul apostol Petru ajunge pentru a doua oara la Roma propovaduind viata curata, cinstita, moralitatea si virtutiile iertarii si ale binecuvantarii, aducand pace si lumina peste cei care ascultatndu-I, se vindecau. Pavel obisnuia sa spuna ca mantuirea inseamna intelegere! Tezele lor erau perfect opozabile obsinuintelor decadente ale puterii imperiale si nu a trecut multa vreme, pana cand Nero sa le ordone excecutia. Pe Petru l-a condamnat ca pe un strain la rastignire, iar pe Pavel, care era cetatean roman, la decapitare. Apostolul Pavel, devine primul scriitor crestin care si-a bazat intraga opera pe dialogul interior cu Hristos si la care descoperim imediat originalitatea unui mesaj, in confruntarile teologice dintre iudaism si elenism: un mesaj care, pe de o parte, repeta traditia anterioara, iar pe de alta parte, este insufletit de contributiile nemarginite ale gandului sau personal. Inaintea sa, de fapt, nu rezulta existenta efectiva a unei traditii mistice crestine, nici in grupul celor doisprezece apostoli si nici in cercul de cunoscuti ai Sf. Stefan.In istoria si cultura civilizatiei crestine, rând pe rând disciplina filosofică principală a fost metafizica, teoria cunoasterii, sociologia, psihologia, filosofia culturii, iar astăzi studiile teologice si filosofice se indreapta spre o cunoastere profunda a antropologiei. Sfântul Pavel ne ofera, studiindu-i conceptia sa antropologică, posibilitatea să-l privim pe om în asemanarea lui cu Creatorul: “Sa-l facem pe om dupa chipul si asemnarea noastra, parte barbateasca si parte femeiasca”. Antropologia, ca stiintă, are mai multe întelesuri. În sens larg, antropologia este doctrina despre om, dar termenul este folosit astăzi atât în teologie, cât si în stiintă. Antropologia teologică se ocupă de om asa cum este el prezentat în Sfânta Scriptură: crearea lui de către Dumnezeu, alcătuirea lui, natura si rolul sau in marele Plan Dumnezeiesc. Incontestabil că Sfântul Pavel are o antropologie, dacă aceasta este stiinta despre om în alcătuirea sa trupească si sufletească. Dar o antropologie concepută numai în acest sens nu acoperă si nu formează partea cea mai importantă a antropologiei pauline. Sfântul Pavel nu urmăreste în examinarea constitutiei trupesti si sufletesti a omului un scop pur descriptiv. Nu are intentia să ne învete ce gândeste el despre alcătuirea omului, ca să ne impună eventual această conceptie si nici nu doreste să ne instruiască în sensul stiintelor naturale. Datele de antropologie fiziologică paulină sunt un auxiliar. Omul în epistolele pauline este considerat întotdeauna în raport cu Dumnezeu.Dintre lucrarile de specialitate dedicate antropologiei crestine se remarca si Antropologia paulină a lui G.T. Marcu , , apărută la Sibiu , în anul 1941. Noutatea pe care o aduce această lucrare în spatiul teologic românesc constă, pe in primul rand, în faptul că tema aleasă a fost realizată într-un vacuum în ceea ce priveste antropologia paulină, aspect de înteles, deoarece scrierile Sfântului Pavel ne pun la îndemână o sumă de date antropologice cu ajutorul cărora se poate alcătui sistemul antropologiei pauline, dar nu ne oferă si sistemul însusi de decripare. Sfântul Pavel nu a urmărit să scrie tratate teologice, ci prin epistolele sale ocazionale a dorit să creeze un flux de viată nouă. „Viata voastră este ascunsă cu Hristos intru Dumnezeu”(Col 3,3), pentru că gustase el însusi binefacerile acestei vieti, mai înainte de a vorbi de ea cu coplesitoarea convingere care respiră din fiecare cuvânt al său. Nu vom putea sa intelegem corect viziunea teologica paulina fara sa-i cuprindem antropologia. Căci sufletul teologiei sale, ca si al credintei sale, era impactul revelatiei divine si harului divin asupra omului. Scriind despre acest impact, Pavel pornea de la niste premize despre om, pe care trebuie să le întelegem, dacă vrem să vedem cum revelatia si harul au lucrat pentru Pavel în teologia si credinta sa. Antropologia paulină oferă crestinului de astăzi într-un mod mai precis normativul existentei sale. Căci lumea cea nouă nu este un vis generos, proiectat utopic în zarea viitorului, ci o realitate vie, o realitate personală, concretă. „Înviere”, „creatie din nou” sau „nastere din nou” sunt notiuni pauline sinonime pentru aceeasi realitate: învierea fiintei noastre prin participarea la viata lui Hristos. Apostolul Pavel a intrupat ucenicul desăvârsit. El a fost ridicat pe culmi de cunoastere mistică neatinse decât de putini prieteni ai lui Dumnezeu. Tehnica
duhovnicească a transformării omului vechi, aflat sub stăpânirea păcatului, în capodopera omului nou, îi apartine lui Pavel. Avea chemarea si avea pregătirea pe care le implică o asemenea lucrare duhovniceasca. Pavel este primul dintre Sfintii lui Hristos care intelege ca Mantuirea este de fapt, Imitatio Christi:”Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să- Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Toată viata sa ulterioară hristofaniei din apropierea Damascului a fost o neîncetată pregătire de imitare a Modelului, Hristos. Din plinătatea acestei trăiri în Hristos a izvorât învătătura sa despre omul cel nou. Sfântul Pavel însusi fiind expresia împlinită a omului celui nou. Sfântul Pavel vorbeşte în cazul omului despre “despărţitura sufletului şi duhului” arătând că, deşi sufletul şi spiritul omului sunt din aceeaşi substanţă, acestea nu se pot confunda, căci spiritul sufletului este numit şi “duhul minţii” omului. Urmând îndemnul Sfântului Pavel, ca “întreg duhul vostru şi sufletul vostru şi trupul vostru să se păzească” de orice lucru nefiresc, noi trebuie să ne păzim curate atât cele ce ţin de sufletul nostru spiritual (cugetul minţii, gândirea, raţiunea), precum şi sentimentele sufletești; şi de asemenea şi trupul trebuie ferit de orice întinăciune. Reţinem că pentru om, duhul şi sufletul nu sunt nicidecum două entităţi deosebite, ci una singură. În timp ce prin suflet se înțelege, in general, sediul afectelor, principiul vital, duhul este partea superioară, fină, a sufletului omului, capabilă de a se pune in contact cu Sfântul Duh şi de a-i deveni sălaş. Antropologia paulină face distincții terminologice între psyhè = suflet, pnēuma = duh (partea superioara a lui psyhè), si nóos (noūs) = minte, cugetare, inteligenţă, rațiune (partea superioara a lui pnēuma şi cea mai fina a lui psyhè), toate în opozitie cu sárx = carne (ca materie) şi sōma = trup (forma organizata a lui sárx). Cu aceste nuanțări, dihotomia suflet-trup este fără echivoc. „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” Terminologia paulină trebuie citită şi înțeleasă astfel: "trup carnal" (sárx) este carnea ce alcătuiește atât trupurile oamenilor cât şi cele ale animalelor, care deşi este din aceeaşi materie, este diferita ca aspect în funcţie de specie, carnea fiecărei specii (om, peşti, păsări, animale) având particularităţile ei, însă nu este diferita ca structură (atomică, moleculară); "trup" (sóma) este forma organizată, cu formă specifică, a materiei carnale; "trup firesc" (psyhikós) este trupul omului înzestrat cu suflet viu, dar care trăiește doar la nivelul afectelor şi pasiunilor, prada labilității psihologice; iar "trup duhovnicesc" (pneumatikós) este trupul omului transfigurat prin înviere, asemănător cu trupul înviat al lui Iisus Hristos, liber nu numai de materia coruptibilă, ci şi de labilitatea psihologică, dominat de propriul sau duh în comuniune cu Duhul Sfânt, devenit capabil sa participe la slava lui Dumnezeu. Hristos ne invata: "Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic", de unde putem lesne deduce ca noi nu suntem trupuri inzestate cu suflet ci suntem suflete captive in trup!Trupul e făcut din pământ ca "să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” . Dogma crestin-ortodoxă, bazându-se pe Sfânta Scriptura şi pe învăţătura Sfinților Părinți, mărturisește că Dumnezeu este creatorul vieții, Cel care a creat toate formele de viață (vegetale şi animale) inclusiv pe om, din pământ (materie). Nu trebuie să confundăm inteligenţa cu rațiunea. Întâlnim aceleaşi șase simţuri trupeşi atât la om, cât şi la animale: auz, văz, miros, gust, tactil (pipăit), echilibru. Sistemul nervos al trupului are un sistem senzorial dedicat fiecărui simț. Sfânta Scriptura nu intră în amănunte despre modul „cum” a apărut şi s-a dezvoltat viața pe planeta noastră în toată diversitatea ei, ci spune doar că Dumnezeu este cauza vieții şi El poartă de grija intregii Sale creatii, iar această grijă faţă de creaţie este numită pronie în limbajul teologic. Raţiunea este facultatea logică a omului prin care observarea şi analizarea datelor conduce la concluzii raţionale. Atât ştiinţa, cât şi creaționismul biblic susțin că viața animală a apărut întâi în apă (moluşte, peşti), apoi în aer (păsările) şi mai apoi pe uscat (animalele). Omul este ultima fiinţă terestră (şi după el nu mai apare nici o altă fiinţă pe pământ), fiind astfel „cununa creaţiei”.Întrucât trupul tuturor vieţuitoarelor, inclusiv al omului, este făcut din pământ (materie, molecule, atomi), toate vieţuitoarele sunt dotate cu structuri similare care să execute procesele de bază ale vieţii. La nivel celular şi mai jos, la nivelul moleculelor care susţin şi execută procesele elementare ale vieţii biologice, toate formele de viaţă de pe Terra prezintă aceleaşi molecule care permit funcţionarea organismelor vii. Indiferent de specie, polinucleotidele (precum ADN-ul şi ARN-ul), polipeptidele (precum proteinele) şi polizaharidele (precum amidonul şi glucoza) sunt identice. ADN-ul, ARN-ul şi proteinele au toate aceleaşi formule chimice, în ciuda faptului că există sute de aranjări posibile ale elementelor structurale (proprietatea numită chiralitate). Toate formele de viaţă folosesc aceleaşi patru molecule (adenină, citozină, timină, guanină) în cadrul structurii ADN-ului, deşi puteau fi utilizate mai bine de o sută. Toate formele de viaţă se reproduc prin duplicarea moleculei ADN. Noţiunea de acid dezoxiribonucleic (ADN) desemnează una dintre cele mai complexe molecule organice, substanţă care se găseşte în fiecare celulă a corpului unei fiinţe vii şi care este esenţială pentru identitatea oricărui organism. Are rol de stocare a informației, conținând instrucțiunile pentru construirea altor componente ale celulelor: moleculele de ARN, proteine etc. Segmentele ADN care poartă informația genetică sunt numite gene. Proteinele prezente în cadrul tuturor formelor de viaţă de pe Terra conţin aceiaşi 20 de aminoacizi în cadrul structurii proprii, deşi există în jur de 400 care ar fi putut fi folosiţi. Dumnezeu ne-a dat capacitatea să înțelegem lumea, universul, iar, în Duhul Sfânt, să cunoaștem şi lumea spirituală „chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”pe care „omul firesc nu le poate pricepe". Ştiinţa confirmă revelaţia Sfintei Scripturi în ceea ce priveşte viaţa biologică. Toate organismele vii sunt făcute din aceeași materie (pământ, molecule, atomi) şi, astfel, există o strânsă legătură fiziologică (trupească) între ele (demonstrată fără echivoc de ADN). Viața a apărut întâi în apă (moluște, pești etc.), apoi în aer (păsările), apoi pe uscat (animalele). Şi în cele din urmă omul, ca cea mai complexă fiinţă de pe Pământ.Organismele vii, atât cele vegetale cat şi cele animale, nu au apărut toate simultan. Dumnezeu le-a făcut pe toate cu înțelepciune conform planului Său, treptat, legându-le prin legi precise unele de altele, de la organismele cele mai simple până la cele mai complicate, aşa cum reiese din revelaţia Sfintei Scripturi. Astfel, vegetaţia apare în ziua a treia, apoi mai târziu în ziua a cincea apar întâi vietăţile din apă şi apoi păsările, iar abia în ziua a şasea apar vietățile terestre şi inclusiv omul e făcut în această zi. Omul însă, deşi are trup biologic din pământ (materie), asemenea vietăţilor animale, nu apare la porunca lui Dumnezeu ci, este singura creatura de pe Pământ făcută direct de Dumnezeu, atât cu trup cât şi cu suflet raţional. Punctul de plecare în cercetarea terminologiei pauline va fi însăsi notiunea de om . În scrisorile pauline, această notiune are mai multe întelesuri, determinate fie de împrejurările în care o foloseste Sfântul Pavel, fie de necesităti care l-au obligat să apeleze la ea, însă, într-un cuvânt, notiunea aceasta exprimă la Sfântul Pavel, ca de altfel pretutindeni în Noul Testament, mărginirea cugetării si a actiunilor omenesti, în contrast cu Dumnezeu si cu revelatia Sa. Inima, Constiinta, Ratiunea, Sufletul, Duhul Omului, Carnea, Trupul. Pluralitatea întelesurilor din notiunile de mai sus rezultă din elasticitatea terminologiei pauline. În realitate, Pavel nu ne descrie omul în sine, ci descrie mai degrabă diversele relatii ale omului înaintea lui Dumnezeu. Cine vede în această parte a antropologiei pauline numai elementul anatomic sau psihologic, acela nu a pătruns gândirea Apostolului. Tot ceea ce spune Sfântul Pavel despre constitutia omului ajută la întelegerea deplină a conceptiei sale despre mântuirea realizată în Hristos. Omul trupesc si omul duhovnicesc. Pentru prezentarea conditiei religioase a omului contemplat de el, Sfântul Pavel are o seamă de formule terminologice, care arată cât de departe sau cât de aproape este acest om de viata crestină, adică de Hristos. Aceste formule ne conduc la esentialul antropologiei pauline. Ele împart viata omului în două si odată cu aceasta si viata omenirii. Criteriul după care se operează această împărtire este de ordin etic. Două grupe de astfel de formule exprimă, cu o deosebită plasticitate, conceptia Sfântului Pavel despre starea morală a omului: omul trupesc si omul duhovnicesc, omul cel vechi si făptura cea nouă. Sfântul Pavel stabileste o deosebire între omul natural si cel duhovnicesc. Omul duhovnicesc se referă uneori la toti credinciosii, iar alteori termenul este restrâns la aceia care au daruri speciale (I Cor 14,37; Gal 6,1). Ideea de „duhovnicesc” nu este, în mod cert, rezervată pentru o clasă elitistă a crestinilor. Mai important este că în mintea lui Pavel omul natural, pentru a deveni duhovnicesc, are nevoie de harul dumnezeiesc.Noua existentă este în întregime numai lucrarea lui Hristos. Nu există o legătură de crestere între vechi si nou. La crucea lui Hristos este omorât omul vechi fată de păcat, vechea existentă este stearsă. Omul cel nou este omul restabilit prin Hristos în conditia religios-morală pe care o detinea înainte de păcatul lui Adam, este omul care reintră în ascultarea lui Dumnezeu, este omul care consimte cu intentia dumnezeiască din momentul creării, care l-a vrut să fie spre lauda măririi Sale. Credinta, Botezul, Euharistia. Reconcilierea crestină generează o nouă comuniune a omului cu Dumnezeu, pentru că ea a introdus un nou mod de existentă în lumea omului, în care Hristos si crestinul trăiesc în simbioză. Omul participă la această nouă existentă crestină prin credintă si Botez, care-l încorporează în Hristos si în Biserică; această încorporare îsi găseste consumarea sa specifică în Euharistie. “In Hristos” exprimă la Sfântul Pavel ideea comuniunii de viată si a legăturii interioare a crestinului cu Iisus Hristos, în care se miscă întreaga existentă a credinciosului si din care trebuie să izvorască tot ceea ce săvârseste el. A fi „in Hristos” înseamnă a fi în cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu.